Prin clasa a doua, ramanand singura acasa, m-am gandit sa le fac o surpriza parintilor si bunicii. Primul lucru care imi trecuse prin cap era sa ma apuc de gatit. Si ce sa gatesc? O negresa!
Aveam impresia ca este usor sa coci o prajitura, doar bunicii ii iesea intotdeauna fara sa se chinuie. In plus, era ultimul desert pe care il vazusem cum se prepara. La vremea aceea stateam foarte mult in bucatarie, dorindu-mi ca peste ani sa devin cea mai buna mama. Pe atunci, gandeam ca mama va fi mult prea ocupata cu afacerile si la batranete, ceea ce insemna ca eu va trebui sa imi ingrijesc copiii singura.
Cautand prin dulapul bunicii, am gasit si reteta de negresa, asa ca mi-am spus singura: spor la bucatarit. Am incercat sa fac totul ca bucatarii de la TV si, chiar daca nu a fost exact la fel, am fost mandra de cum mi-a iesit. Dupa indelungi incercari, am reusit sa pornesc cuptorul si sa pun prajitura inautru. De preincalzirea acestuia nu auzisem inca. Am tinut "opera" mea cam 50 de minute in cuptor, apoi am scos-o.
Dupa nenumarate esecuri in urma carora m-am ales cu degetelele arse, am inteles ca trebuie sa o las putin sa se raceasca. Au urmat minute interminabile, dar intr-un sfarsit am reusit sa scot negresa din vasul de Yena si s-o pun pe un platou. Cu toate ca respectasem reteta iar prajitura nu se arsese, mie tot mi se parea ca e prea ... neagra. Acum as spune ca e normal sa fie asa de bruneta, doar iti poti da seama si din nume, insa pe atunci nu aveam aceiasi gandire. Astfel, in timp ce ma bucuram ca am reusit s-o scot din vasul in care am copt-o, am auzit cheia in usa. Era clar, se intorsese bunica . De frica sa nu-mi spuna c-am irosit ingredientele degeaba si ca nu e nimic de capul ei, m-am gandit s-o ascund. Atunci mi-a venit si ideea, care parea foarte buna la acel moment : am deschis geamul de la bucatarie -mentionez ca stateam la etajul unu si ca erau vreo cinci metri pana jos- si am pus platoul cu negresa pe aerul conditionat. M-am comportat normal, insa porumbeii salbatici nu mi-au urmat exemplul.
In doar cateva minute, cat s-a schimbat bunica mea de hainele de oras, la geamul nostru - la prajitura mea mai exact - s-au strans in jur de 12 turturele ce incepusera sa-si ia pranzul. Mirata, buna s-a dus la geam si, incercand sa se stapaneasca sa nu rada, m-a intrebat:
- Strengarito, nu sti cumva cum a ajuns platoul meu cel bun afara pe geam, si cu o prajitura in el?
Eu, fastacita, am inceput sa rosesc, si n-am reusit sa scot niciun cuvant.
Ca sa ma incurajeze, bunica mi-a spus ca negresa arata absolut delicios, dar sa lasam porumbeii sa-si ia masa in oras linistiti, fiindca nu mai putem manca dupa ei.
Normal ca m-am intristat, doar era munca mea si apoi nici eu nu apucasem sa gust din ea. Nu am nicio ideea cum a iesit prima mea incercare de a gati.
Ca sa ma consoleze, mamaia m-a ajutat sa fac o alta prejitura, insa gandul meu a ramas si acum la cea mancata de turturele. Pana si in ziua de azi ma macina intrebarea: "Cum a iesit prima mea negresa?"Insa ma multumesc cu urmatorul raspuns: " Daca au mancat-o pasarile, inseamna ca nu era chiar nereusita"; si ma inveseleste faptul ca macar ele s-au bucurat de ea.
